Primé – Pour cette première édition du Prix de la nouvelle en langue corse nommé, en hommage à notre défunt et fidèle président et poète, Petru Vachet-Natali, nous avons le plaisir et l’honneur de publier le texte de Francesca Graziani, Zitella di a luna (A notte). Elle sera également éditée dans la prochaine édition de la revue papier, ainsi que dans l’anthologie des meilleurs textes corses des éditions précédentes.

Avà s’hè calata a notte. A notte meia, quella chì duvia ghjunghje.

Da chjuca, m’hà sempre incantatu a notte. Mi pare d’avè campatu di più cù a notte chè cù u ghjornu, spiendu l’alzà di a luna o a sfilata di i nuli inargentati. Quantu volte à luna piena mi sò chjinata à tempu à l’alba!

U ghjornu durmia o mi piattava daretu à qualchì porta s’elli mi chjamavanu per andà fora : « Aiò o Ciù! Veni, ci hè cusì bellu sole! »

Ma eiu u sole u fughjia. Aghju intesu parlà di quelli « zitelli di a luna », tocchi da un male spaventosu chì attacca a pelle è ancu l’ochji, à u minimu raghju d’ultraviulettu. Sò elli chì averianu ispiratu a legenda di i vampiri, issa legenda strana chì m’hà sempre fattu pensà à stu mendu meiu, di campammi di notte è di piattammi da a luce u ghjornu. Francu chì ùn surpu u sangue di nimu eiu, iscia, a vista o u sisu di u sangue mi rivolta u stomacu.

Partuti ch’elli eranu, pigliava unu di issi libri di fole ch’e dumandava sempre cum’è rigalu per Natale; mi cuntavanu storie di fate, streghe è maghi di quì è di paesi landani : China, Africa, Arabia, Scandinavia, Russia…

U mo persunaghju favuritu, ben intesu, era « Pierrot », cù u so visu bianchicciu cum’è u meiu, sempre à sunnià nantu à u so quartu di luna : l’avia disignatu, tuttu biancu immaculatu nantu à un fondu di notte turchina è fiera fiera avia appesu a mo  « opera » à u muru di a mo stanza. Era u mo solu fratellu, un « zitellu di a luna » anch’ellu.

Ma ùn la sò s’ella era a notte o a sulitudine chì mi dicia u più.

E chjachjare di i maiò mi davanu a pena in capu : ma quandu eranu sinceri, po? Ùn riiscia à sapella. Ogni tantu mi dumandava da mè à mè s’era nata tonta o stupida, o scalata da un’altra pianeta. S’elli ghjunghjianu parenti o amichi, eranu ricivuti cun basgi, abbracci, surrisi, li si mettia a casa in corpu è si scaccanava l’ore sane. Surtiti ch’elli eranu, si ne dicia sprupositi! Intrendu, mi parianu i più cari di u mondu; partendu, eranu e peghju persone chì a terra avessi mai purtatu. Avianu fattu male à i mei. Era persa! Quale era « amicu »? Quale era « nimicu »?

Piattammi, leghje e fole per salvammi! In quelli libri era tuttu bellu chjaru, ci eranu i Boni è i Pessimi.

Cù i zitelli, ùn era tantu megliu : d’invernu certi venianu à ghjucà cun mè, in casa cù i belli ghjoculi chì babbu mi mandava da Parigi, fora cù u manganu fattu da caccaru cù una tavulaccia è duie fune o à a pozza appressu à e ranochje è i capiciocci. È po d’estate, ghjunti i cugini, mi passavanu davanti quant’è ch’elli ùn mi avessinu mai cunnisciuta.

Iè, stava propiu megliu di notte, sola cù u villutu di u celu, u tremitu di e stelle, l’undulime di e cime indecise di l’arburi è di e serre, più scure chè u celu. O ciuttava in i libri di maraviglie.

« T’ai da arruvinà l’ochji à leghje cusì tutta a santa ghjurnata! È ùn stà micca à leghje à u bughju! », quantu l’aghju intesa…

Ingrandendu m’hè toccu à purtà e spechjette, ma u duttore hà accertatu chì a lettura ùn ci entria per nunda.

Pianu pianu, cum’è per dà a ragiò à i maiò, hà cuminciatu à cresce un’ombra davanti à li mo ochji, leghje mi venia più difficiule, mi cacciavanu i libri di manu è avà mi piattava per leghje, di notte cù una lampana, sottu à e lenzole.

Sin’à quellu ghjornu fatale : per dui o trè minuti (un’eternità!), un velu neru m’hà fasciatu u sguardu. M’anu intesu mughjà è sò corsi subbitu. A vista hè vultata prestu, ma caccaru hà dettu : ci vole à purtalla in Parigi à vede i megliu spezialisti : a zitella hè in traccia di perde a vista. Accidenti à sti libracci! È tandu m’anu ghjittatu i libri.

Prufessori parigini, tercani di l’ochji, m’anu esaminatu cun tutta so scenza, l’aria grave. Eranu tutti di u stessu parè : ùn ci era nunda à fà!

A mo « notte » hà cuntinuatu à stende a so ombra à pocu à pocu, senza chì nimu a possi parà.

Ùn mi piacia manc’appena Parigi : facia u fretu, ma ùn mi mancavanu nè u sole nè u caldu è poca primura s’è l’aria era brutta à vista d’ochji, ancu pè ochji « faticati » cum’è i mei.

Innò, ciò chì mi mancava era a notte stellata, cusì gluriosa, in paese. Certe notte ùn si vidia mancu una stella, quallà. Prima aghju pensatu ch’era a mo vista debbule chì mi sbagliava. Ma di fatti duie o trè stelle era u più chì si pudia vede in issu celu fasciatu da a pulluzione è a nebbia. Nè carriolu, nè Strada di Roma, nè diana di l’alba. Mancu nuli alluminati da a chjarantana, nunda.

Sò vultata in Corsica, perchè vulia accatastammi in core un tesoru di stelle luminose, per « più tardi ».

Caccara pienghjia cum’è una funtana, pentendusi sempre d’avemmi « lasciatu leghje troppu ». Per pruvà à falla ride è cunsulalla, li dicia : « Ùn ci vole à pienghje, aiò, ùn ti ne fà : a sai bè chì à mè mi piace a notte! Guarda, chì m’ai chjamata zitella di a luna!». Ma ella ùn ridia più.

Dapoi qualchì tempu, sentia cresce una luce timica in fondu à la mo anima, pronta à invadiscela. Ùn era mai triste. Eranu l’altri chì mi lagnavanu. Ùn la capia micca è era eiu sempre à circà di rasserenalli.

Quella luce era più bella chè a « vera », era fatata, fatta di sulitudine ma dolce, calda più chè u sole, era fatta d’amore pè a vita, per quelli chì mi tenianu cara, pè i soni chì mi parianu più belli chè nanzu, pè i prufumi multiplicati da i mo sensi sani.

Notte o ghjornu, poca primura, per mè era sempre Luce.

Aghju amparatu à vede cù e mani, asciuvendu e lacrime di caccara, tucchendu a so pelle chì avia persu a so dulcezza.

Leghje era a sola cosa ch’ùn pudia cappià. Aghju cuminciatu à amparà stu metudu, u « Braille », pè e mo letture di u « più tardi » annunziatu.

È pò hè ghjuntu issu « più tardi ». Infine s’hè calata l’altra notte, piattendumi tuttu, a luna piena, i carrioli di stelle è i libri preziosi di culori.

Tuttu, fora di a luce incantata chì era ingrandata in mè à misura chì l’ombra si sparghjia.

Laisser un commentaire

Votre adresse e-mail ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *