Dans cet article, le professeur de l’Université de Corse Eugène Gherardi nous propose de découvrir une œuvre corse méconnue du XIXe siècle.

Un article du Professeur Eugène Gherardi

Eugène F.-X. Gherardi
Professeur des universités
Università di Corsica - Pasquale Paoli
UMR CNRS 6240 LISA
Voyage en Italie, en Sicile et à Malte, 1778. Rijksmuseum, Paesi Bassi – duminiu publicu.

Pochi mesi fà, à l’ispensata, m’hè statu cuncessu di riapre una volta torna u cartulare di quellu Schiappinu bastiacciu1. Issu libracciolu l’aghju trovu in a biblioteca di u principe Louis-Lucien Bonaparte (Thorngrove, Inghilterra, 1813- Fano, Italia, 1893), nipote di Napuleone è spezialistu à u seculu XIX di a lingua basca. Issa biblioteca hà francatu l’Atlanticu è ghjè cunservata oghje à a Newberry Library di Chicago.

In u catalogu di a bibliuteca particulare di u principe, Victor Collins scrive : « His primary object was the acquisition of every language and dialect represented in Europe ; but in the course of years his ambition went further, and he hoped to gather together specimens of every known language wich possessed even the most rudimentary literature 2. »   

I libri rilativi à a cultura è à a lingua di i Corsi ùn mancanu ind’è sta bibliuteca tremenda. Venenu classificati trà e publicazioni dedicate à i dialetti di a Tuscana è di u Laziu è quelli cunsacrati à u napulitanu. In fine, omu ci trova u vulume scunisciutu di e Schiappinate3. Victor Collins punta u fattu in u catalogu chì « Most of the poems are in the Corsican dialect, a few are in French and Italian4 ». 

Issu libracciolu, di primura da u puntu di vista di a spuntera di a literatura di spressione corsa, pare esse statu stampatu di modu clandestinu, à poche spese è à puchissime copie. Di fatti, ùn si n’hè pussutu visticà ch’è duie copie cunservate in e biblioteche publiche di u mondu, una à a Newberry Library di Chicago è l’altra à a Bibliuteca universitaria di Pisa. 

Issa publicazione cuntene parechji testi in corsu, talianu è francese, versificati o in prosa5. L’autore anonimu accosta subitu subitu l’usi pulitichi sviati di a Corsica à l’epica di i Sebastiani. Schiappinu hè in zerga nera di vede un furesteru, Auguste-François-Louis-Scipion de Grimoard de Beauvoir du Roure de Beaumont-Brison (Parigi, 1783- id., 1858), marchese di a nubiltà francese è maresciallu di campu, bibliofilu è leteratu fine, omu assai ligatu à Horace Sebastiani (A Porta d’Ampugnani, 1772- Parigi, 1851), elettu deputatu di Bastia6. U libru s’apre cù un avertissement in francese chì ne palesa u scopu :   

« Le Maréchal est l’ami du Roi : il ne se donne pas un emploi en Corse sans son assentiment : Les ministres est (sic) gémissent mais ils se laissent faire. Or une certaine dame d’honneur avait un époux qui …n’était rien/Pas même Académicien et la Corse en a fait un Député en attendant qu’on en fasse quelque chose de mieux. Ainsi l’on a fermé la carrière d’un homme local pour lancer un étranger.  

Voilà du patriotisme comme ne le comprenait pas notre illustre Pascal Paoli auquel nous allons, je ne sais pourquoi, dresser une statue. Mon père n’a-t-il pas eu raison de dire dans ses chants inédits ?

Qual saria statu lu vostru destinu
Se, sordi al soffiu ch’anima e trasporta,
Saliceti7 restavasi in Rustinu
Pozzu8 in Alata e voi, Conte9, a la Porta ?
E ci chiudete cun dispettu e boria
La strada che vi diede onori e gloria ?

Le passé impose la résignation : résignons-nous. Mais l’avenir est intact : ne laissons pas enfoncer la charrue sur ce sol vierge encore. Nous connaissons les projets : faisons-les échouer en disant haut et ferme des vérités non encore entendues jusqu’ici : profitons de la leçon : flétrissons-la : c’est un devoir : ce sera aussi une garantie. Nous ne devons plus permettre que l’on nous dise :

« Hoc volo, sic jubeo, sit pro ratione voluntas. Juvenal, Sat. 6     

Mon père, avec son rude langage, mais langage compris de tous, entend s’adresser aux masses. Mon frère et moi avons mission de parler dans un style plus correct : notre éducation italienne et française nous le permet. Nous ferons ferons rire : mais nous ferons aussi larmoyer : l’histoire est là avec ses ineffaçables archives, et les journaux de Paris sont un écho retentissant. 

Cette première publication sera suivie de beaucoup d’autres : notre portefeuille est plein, notre cerveau est valide : les encouragements ne nous manqueront pas et les faits nouveaux non plus : chacun s’empressera d’en porter à notre connaissance. 

Si la persécution devait arriver nous irions en exil et, comme le Dante, nous y puiserions des punitions pour nos persécuteurs : les cercles de son enfer ont besoin d’être élargis ou augmentés : nous nous en chargerons. 

Schiappino junior.

Chì ci vulerà pensà di e quelle puesie cumposte da quellu Schiappinu chì in l’ultimi anni di u guvernu di u rè Luigi Filippu, curianu i carrughji è e strette di Bastia ? Issu pueta chì stuzzica a musa in francese è in talianu, ma ancu in corsu, face sente u so modu di pensà à a burghesia di u locu è reguleghja i so conti cù a classa pulitica corsa di tandu. À chì ne piglia ne piglia ! È falanu scutrate. Ironicu assai, cù una lingua chì arrota u ferru è ancu cù un suppulu di gattivera, Schiappinu a si caccia cù i fratelli Sebastiani, Oraziu è Tiburziu, diventati i rè di a Corsica à l’epica di u rè Luigi Filippu. 

Voyage en Italie, en Sicile et à Malte, 1778. Rijksmuseum, Paesi Bassi – duminiu publicu.

Schiappinu o Scappinu ?

À Schiappinu, l’aghju scontru lampendu un’ochju ind’è l’archivie di Filippo Caraffa (Bastia, 1801- id., 1870), avucatu, bibliutecariu di a cità di Bastia. Era ellu un persunagiu di prima trinca di a vita pulitica è culturale bastiaccia à u seculu XIX. Ghjè in in un scartafacciu di Caraffa ch’eo m’avia buscu issu mazzulu di puesie inedite, gustose è chì sentianu a critica suciale di a burghesia bastiaccia è di a signuria corsa. 

Schiappinu è Scappinu facenu pensà, unu o l’altru è qualsiasi a forma, à quellu Scapino di a Commedia dell’arte taliana o à quellu Scapin, persunagiu chì s’affacca in Les Fourberies di Molière. Pare accertatu u fattu chì issu nome di u pastore Schiappinu o Scappinu venga ancu di quelle ondeci strufate famusissime di u serinatu ch’è no truvemu in u quartu cantu di a Dionomachia, opera eroicomica scritta sana sana in tuscanu for’di sta manata di strufate cumposte « in rozzo stil di montagnuola Musa10 », vale à dì in corsu, una lingua chì ellu definisce Salvatore Viale (Bastia, 1787- id., 1861) da dialettu imbulighjatu subitu in a prima edizione, quella livurnese di u 1817 : « È questo il pretto dialetto corso, che, con qualche modificazione giusta le differenti provincie, parlasi in tutta la Corsica, e particolarmente ne’ paesi interni del di qua da monti. Esso è un misto di Toscano, Siciliano, Sardo, Genovese, e Francese11. »  Issa definizione, l’acconcia in l’edizione parigina di u 1823 : « È questa la lingua vernacola de’ montanari Corsi, ed è un misto di Toscano, Siciliano, Sardo, e Genovese, ascoltandosi più all’uno, o all’altro di questi dialetti secondo le differenti provincie, in cui si parla. Nel di qua da’ Monti le persone men rozze usano un linguaggio, che si discosta dal Toscano, e dal Romano men d’ogn’altro dialetto d’Italia12. »  

U serinatu di Scappinu vene cunsideratu cum’è u primu testu literariu stampatu in lingua corsa. Di fatti, s’ellu si fideghja bè, in e varie edizioni di a Dionomachia, omu s’accorghje chì Salvatore Viale ùn lenta mai di riscrive u testu. Accade ch’ellu si una parolla chì vene cambiata ma po esse ancu un versu sanu chì vene ritoccu. In tal modu, cum’ellu a ci face rimarcà Fabrizio Franceschini13, u pastore chì impruviseghja u famosu serinatu hè chjamatu « Schiappinu » in a prima edizione, quella di u 1817, poi « Scappinu » in l’edizione parigina di u 1823 è in tutte quelle chì esceranu dopu14

Sarà solu un particulare senza significatu quellu di cambià Schiappinu in Scappinu chì face pensà ? Ùn si sà. In Corsu, Francesco Domenico Falcucci (Roglianu, 1835- Laerru, Sardegna, 1902) ritene in u so Vocabolario a parolle « scappinu15 » chì rimanda à in primis à u ghjambale o l’aghetta di pannu corsu ch’elli mettianu i zappaghjoli per chì a terra ùn entrassi in i scarpi è vale ancu per qualificà a puzza di u sudore di i pedi. Simu quì in l’aghja paisana. Si trova ancu « schjappa fórche16 », parolla intesa in Bastia da Falcucci è chì rimanda à unu chì ùn hè seriu di u tuttu.     

Si ritrova issa parolla in parechji dialetti taliani, trà u quale u dialettu leccese. Simu quì pè issa Puglia, rughjone di u talorcu di l’Italia, duve sò accertate e parolle « schiappa » da ammentà una persona di pocu galapu è chì ùn sà fà nunda, « schiappinu » per qualificà una persona inesperta è « schiappune » per ammentà un poveru diavule17.   

Scapino cù Cap. Zerbino. Incisione di Jacques Callot, Galleria naziunale di Sluvacchia, Slovakia – Duminiu publicu.

Issi puemi spechjanu ciò ch’ella hè a literatura corsa di u seculu XIX, vale à dì per u più, versi giocosi, cumposti per fà nasce a risa. Fusina rimarca chì u campu literariu corsu palisava « le penchant pour la chanson satirique électorale, pour l’échange verbal versifié où les poètes rivalisent d’astuce, de piques malicieuses dans ces joutes poétiques encore fort prisées aujourd’hui18 ». Fusina hà a ragiò.

In e Schiappinate, sò trè finti persunagi à sprime si : « Schiappinu padre » chì impruviseghja in corsu, « Schiappino figlio maggiore » chì impenna in talianu, infine « Schiappino junior » chì a li prova in francese. Quì, ci hè un ghjocu trà e lingue chì tene ancu di a diglussia. Jean-Yves Casanova face rimarcà chì « la situation des premiers écrits corses se caractérise par ce que nous avons nommé la distanciation corso-toscane19 ».  

Cumu ùn vede cù i detti di sti trè attori, una metafura di a Corsica di u seculu XIX ? S’ellu si fideghja bè, ùn ci si vede un paese à tira è molla, un’isula chjappa da i mutamenti trà usu di a lingue corsa, di a lingua taliana è di a lingua francese ?

Viale ? Mattei ? Un’antru ?

Cum’è Salvatore Viale, Schiappinu, intendu quì u pueta chì si piatta daretu à issu fintu nome, sà manighjà l’irunia è tutte e fiure di a stilistica. Hè unu chì cunosce i so classichi, i grechi, i latini è i tuscani, ma chì piatta u so sapè, per fà nice d’esse più arradicatu in u mondu paisanu è micca citatinu. Ùn era Viale issu magistratu, « excellent connaisseur de la littérature italienne, nourri de cette culture classique gréco-latine20 » è u capifila di i leterati corsi di u seculu XIX ?   

 

A’ Viale li piacia a risa è a burla è ognitantu à ride si ne ancu di i so culleghi magistrati pinzuti, scalati in Bastia, chì à parè soiu ùn capianu micca l’usanze di a Corsica21. Ammenteremu ancu chì a prima edizione di a Dionomachia, quella di u 1817, esce senza ch’ellu fussi palisatu u nome di l’autore. In u 2001, ind’è l’articulu di meo, esciutu in a rivista Lengas, ricusai d’attribuì e puesie di Schiappinu à Salvatore Viale ancu puru s’è digià, in tempi soi, curria a vuciata ch’ellu era ellu Schiappinu22. In u 2014, a racolta Estru spiritosu tene Schiappinu da persona scunisciuta23.   

      

S’ell’ùn hè Viale u pueta Schiappinu, ùn serà u duttore capicursinu Antoine Mattei (Cagnanu, 1817- Parigi, 1881) ? Mattei stava in Bastia quandu e puesie di Schiappinu giravanu e strette di a cità. Mattei chì purtava un veru interessu à a lingua corsa era oppostu, ellu dinù, à i Sebastiani. A ci scrive in un’assaghju :

« Une famille corse qui jouissait alors des faveurs du pouvoir contribua pour quelque chose sans doute à ces résultats, mais son influence se mesure encore plus par ce qu’elle aurait pu faire que par ce qu’elle a fait. Sous le patronage de cette famille, l’administration de la Corse resta confiée à un homme dont la conduite soulevait la réprobation publique, et la députation de l’île avait fini par passer entre des mains étrangères, même entre des mains inconnues à la Corse. […] C’est par l’instruction et par le travail que le peuple corse parviendra à se guérir des plaies qu’il porte depuis des siècles et qu’il s’affranchira des hommes, des familles et des castes qui ont cherché à l’exploiter jusqu’ici à leur profit24. »

     

Portrait photographique de Salvatore Viale (Bibliothèque patrimoniale Tommaso Prelà, Bastia)

Di fatti, fermu indecisu inquant’à l’identità di u pueta chì si piatta daretu à a maschera di Schiappinu. Salvatore Viale, Antoine Mattei o un’antru ? Quale a pò accertà ? 

Appiciu

Pruemio

(Schiappinate, p. 7-12)

I
Per visitare la bella Fiurenza
Sappiate o Corsi, che cun un cuntrattu 
M’haghiu vindutu a miò più bella lenza
Stipulandu cinqu’anni pe’ u riscattu :
Se frà cinque anni nun divengu riccu
Compru una funa e a un alberu m’impiccu.
II
Da voi dipende ch’opulente eo sia :
Dimandu centu-mila suscrittori :
E allora stampu la mio puesia :
E dopu avè pagatu i stampatori
Mettu da perte tuttu ciò che resta
E mi prucuru un esistenza onesta.

 

III
Dopu avè le miò cose cumbinate
(Fabiani negandumi succorsu)
Venni quì per stampà le Schiappinate
Duve ugnun mi dimanda se sò un Orsu :
Da principiu all’insultu cu lu pugnu
Riposi lacerandu più d’un grugnu.

  

IV
L’equivucu apprendendu un dispiecè
N’ebbi, ma grande, perch’allora seppi
Che i fiurentini sciurb anu li C
Cume l’ove, i gelati, e li giuleppi :
Da me frattantu stu parlà currottu
Fece a molti attastà più d’un cazzottu.
V
Chi stampa libbri pò beffar la Parca,
Or cù i miò figli una mane si scracchia
In Paradisu cun Dante e Petrarca
Bevilacqua, Radice, e il gran Curnacchia25
Se nell’Arnu u majò tinse la penna
L’altru per calamaju ebbe la Senna.
VI
Canta in le feste e singhiozza in lu dolu
La Puesia cun linguaggiu divinu ;
Eo scrivu in corsu ma lu mio figliolu
Majò, scrive in rumanu e in fiurentinu :
E fù applauditu pè le sò Canzoni
Da Cantù26, Niccolini27 e da Manzoni.
VII
Lu secundu è un prudigiu e nun bestemiu
Dicendu che le Muse li fan coru :
Au sò Culleggiu ottenne il primu premiu
E il Rè li ha datu una midaglia d’oru :  
E famigliare pò, sera e mattina,
Entrà da Victor Hugo e Lamartina28
VIII
Dunque per varià i vostri pieceri
Alterneremu i miei fliglioli ed eo
Li nostri sublimissimi pensieri,
E culla grazia di Domine-Deo,
La gloria lustreracci li stifali
E li Schiappini saranu immurtali.
IX
Ettore – Achille ammutuliva se
All’impensenta un dì si fussi destu
Presidente o Procurator del Re :
Che cume u Pater-nostru sà u Digestu :
Ma adessu un cede u titulu d’autore
Per quel di General-Procuratore.
X
Lu sò orgogliu mi piece e ne sò fieru
Perchè m’indispettiscu cun raggione
Di vede lu paese di Sampieru
Di Pasqual Paoli e di Napuleone
Veduvu dichiaratu a dirittura
D’un uom che merti tal Magistratura.
XI
Da sedici anni nun vidimu quali
Per l’alti impieghi lu Guvernu ha eletti ? 
Tristi Procuratori-Generali,
E tristissimi funu li Prefetti :
Or frà li Corsi centu almen ne vegu
Più degni d’occupà quel doppiu impiegu.
XII
Bisogna crede che lu maladettu
Ci abbia resi sumeri e cogli molli
Perchè fra noi nessun vaglia Cabettu29
Li Engelrichi30, li Chais31 e i Troncacolli
E che di megliu un si possa truvar
Del successore di Jourdan du Var32.
XIII
Ma lu partitu è presu : cu i bastoni
Di li schiavi cunducesi la schiatta ;
La Francia ci cumprò cume muntoni
Dai genuvesi, e da bestie ci tratta :
Ed ha raggion perchè nun ci difende
Chi lu duvrebbe, ed anzi ellu ci offende.
XIV
Di lu disprezzu sò patenti i segni
E il nostru Vice-Rei ha giudicatu 
Che per l’impieghi grossi siamu indegni
E indegnu un Corsu d’esse diputatu : 
Di cosa dunque sonu suscettibili
Li, cusì detti, cinquanta eligibili ?
XV
Per cunsulami u core che si straccia,
Corsi ! rilegu a nostra istoria antica,
E leggendu il russor mi monta in faccia,
E ciò ch’eo pensu è giustu ch’eo vi dica :
Li miò versi infucati dal dispettu
Vi scalderannu un pocu il sangue in pettu.
XVI
Eo speru che di quel sangue il calore
Circulerà nei polsi generosi, 
E che in nome di patria e dell’onore
Degni dell’avi e cum’elli gelosi
Nell’avvenir sempre vi mustrerete :
Or dunque al nostru libru suscrivete.
XVII
Fate che le bell’opre un sianu perse :
Odi, Puemi, Satire, Epigrami
Di metri varj e di forme diverse
Ve ne daremu ond’ognun si ne sbrami.
Più muderatu prezzu un si pò fare
Essendu a cinque franchi ogni esemplare.
XVIII
Cinque franchi ! e cosa è mai un tal prezzu
Per cunosce un istoricu capitulu ?
Per disprezzà chi degnu è di disprezzu ?
E per ride di chi presta al ridiculu ?
Infin per dà curaggiu a chi vi serve
E alimentar la fiama ch’arde e ferve ?
XIX
Ai nostri tempi cun danaru e gloria
Vivenu li Pueti e non di fume :
Ve ne possu cità più d’un istoria :
Sottuscrivete a lu nostru volume,
Anzi li ricchi devenu a duzzine
Cumprallu pe’ i vicini e le vicine.
XX
Bisogna che a le veghie cume pazzi
Ridinu  i Corsi, d’Ajacciu a Bastia ;
Che u cantinu i pastori nelli stazzi,
Che u tenganu li preti in sagristia :
E che all’appiettu ogni cullegiale
L’abbia di è notte sottu u capizzale.
XXI
Sò passati li tempi di li schiaffi :
Oggi per unu si ne rende sei :
Siamu in vendetta e crescere li baffi
Ci duvemu lascià cume l’Ebrei :
E a chi c’insulta, cun aria di mulu,
Demmuli bastunate e calci in culu.
XXII
Li miò figlioli, a chi il sublime tocca,  
Affin di anticiparvi un pò il piacere
E farvi vene la saliva in bocca
Vi danu un piettu di lu lor mestiere :
Leggete cun rispettu e giudicate
Di qual genia saran le Schiappinate.

Schiappinu padre.

    

Voyage en Italie, en Sicile et à Malte, 1778. Rijksmuseum, Paesi Bassi – duminiu publicu.

Notes

  1. Eugène F.-X. Gherardi, « La langue de « Schiappinu poeta corsu ». Éclats littéraires et contours idéologiques dans les divertissements d’un rimailleur bastiais sous la monarchie de Juillet », in Lengas, revue de sociolinguistique, Université Montpellier III – Paul Valéry, 2001, n°50, 173-206. ↩︎
  2. Victor Collins, Attempt at a catalogue of the Library of the late Prince Louis-Lucien Bonaparte, Piccadilly, W. [Londra], Henry Sotheran & Co, 1894, p. VI.  ↩︎
  3. Schiappinate. Opere diverse di Schiappino (Pantaleone, Eusebio, Giocante), Poeta corso e dei due suoi figli. Il primo (Achille, Ettore, Cincinnato, Francesco, Augusto) dottore in legge delle Università di Pisa e Roma ; ed il secondo (Bradamante, Aristippo, Annibale, Cesare, Filippo) allievo del Collegio Carlomagno e Bacceliere in lettere dell’Università di Parigi, e ivi avvocato stagiario. Con avvertimenti, proemj, epiloghi, note e commenti, Italia, 1846, 34 pagine. Una copia di sta publicazione vene cunservata à a Bibliuteca universitaria di Pisa, MISC. A 2. 27. Hè sta copia, cunservata in Pisa, ch’ellu m’hè statu cuncessu di vede.    ↩︎
  4. Victor Collins, Attempt at a catalogue…, op. cit., p. 286. ↩︎
  5. Schiappinate cuntenenu isse pagine : avertissement (p. 3-5) ; Pruemio (p. 7-12) ; Napoleone (p. 13-19) ; A Salvador Viale (p. 21-23) ; Les Bonaparte (p. 25-28) ; Au roi Jérôme (p. 28) ; Ma Maîtresse (p. 29-31) ; Epilogu (p. 31) ; Note (p. 33-34).  ↩︎
  6. Gratusine à l’appoghju di Sebastiani, u marchese du Roure vene elettu, u 10 d’ottobre di u 1846, deputatu di Bastia, in rimpiazzamentu d’Oraziu Sebastiani, maresciallu di Francia, chì, candidatu è elettu attempu in Aiacciu è in Bastia, avia sceltu a deputazione di u circondu d’Aiacciu. À a Camera di i deputati, sin’à a Rivuluzione di u 1848, u marchese du Roure, sustenerà a pulitica di u guvernu Guizot. Du Roure era sempre fidu à Sebastiani. U fattu ùn mancava di fà ride in u campu di l’osservatori di a pulitica francese : « Vous le trouverez à la gauche de M. Sebastiani, comme le Saint-Esprit à la gauche de l’Éternel, non pas pour créer, mais au contraire pour demeurer éternellement immobile. » LEx-Chambre des députés ou Galerie rétrospective et satyrique des derniers élus du monopolepar un sténographe, Paris, Paul Lesigne, s. d. [1848], p. 213. U marchese du Roure hè l’autore di parechji scritti : Éloge de Montaignediscours qui a obtenu une mention honorable au jugement de la 2e classe de l’Institutdans sa séance du 9 avril 1812 (Paris, imprimerie de Fain, 1812) ; Discours sur les avantages et les inconvénients de la critique littérairementionné honorablement par l’Académie française (Paris, imprimerie de Fain, 1814) ; ecc.  ↩︎
  7. Si tratta di Cristofanu Saliceti (U Salicetu, 1757 – Napuli, 1809), avucatu di furmazione, omu puliticu attivu à l’epica di a Rivuluzione francese è di l’Imperu, in Corsica, in Francia è in Italia.  ↩︎
  8. Si ammenta u conte Carlu Andria Pozzo di Borgo (Alata, 1764 – Parigi, 1842), omu puliticu è tercanu di a diplumazia eurupea in a prima metà di u seculu XIX.  ↩︎
  9. U conte Oraziu Sebastiani.   ↩︎
  10. Salvador Viale, Dionomachia, poemetto eroi-comico. Seconda edizione, notabilmente corretta, accresciuta, ed illustrata, Parigi, Presso P. Dufart, 1823, Canto IV, p. 105. ↩︎
  11. Anonimu [Salvatore Viale], Dionomachia, Londra [Livorno], 1817, Note, p. 83. ↩︎
  12. Salvador Viale, Dionomachia…, op. cit., 1823, Note, p. 111. ↩︎
  13. Fabrizio Franceschini, « Il plurilinguismo nell’editoria corsa dell’Ottocento e i primi usi letterari del giudeo-livornese e del corso », in Rigual Calvo Cesareo, Laura Minervini, André Thibault, Actes du XXVIIe congrès international de linguistique et de philologie romanes (Nancy, 15-20 juillet 2013), Nancy, ATILF, 2016, p. 39-48. https://web-data.atilf.fr/ressources/cilpr2013/actes/section-11.html ↩︎
  14. Anonimu [Salvatore Viale], Dionomachia, Londra [Livorno], 1817, Canto quarto, p. 65. Salvador Viale, Dionomachia…op. cit., 1823, Canto IV, p. 105. Salvator Viale, Dionomachia, poemetto eroi-comico. Terza edizione ricorretta, Bruxelles, Presso H. Tarlier, 1842, Canto IV, p. 84.  ↩︎
  15. « Scappinu. Sp. di ghetta di panno côrso (pilone), che si mettono i zappajóli, perchè non entri la terra nella scarpa. Batte lu scappinu, battere il taccone, affrettarsi, correre difilato, non far dimora, non indugiarsi per via. Cf. scappare, nella stessa guis ache dicesi ai bimbi « andare a toccheto », allorchè si minaccia di dar loro le busse. Odore forte e propriam. quello del sudore de’ piedi.  Francesco Domenico Falcucci, Vocabolario dei dialetti, geografia e costumi della Corsica. Opera postuma riordinata e pubblicata di su le schede ed altri mss. Dell’autore, a cura di Pier Enea Guarniero, Cagliari, Presso la società storica sarda, 1915, p. 313.  ↩︎
  16. Ibidem, p. 316. ↩︎
  17. Antonio Garrisi, Dizionario leccese-italiano, Lecce, Capone editore, 1990. ↩︎
  18. Jacques Fusina, « Les leçons de Guglielmu », Études corses, études littéraires. Mélanges offerts au Doyen François Pitti-Ferrandi, Paris, Cerf, 1992, p. 83. ↩︎
  19. Jean-Yves Casanova, « Polynomie et élaboration d’une langue littéraire », Actes du colloque les langues polynomiques, Corte, 17-22 septembre 1990, P.U.L.A., n° 3/4, Université de Corse, 1991, p. 62. Si viderà ancu à Jean-Yves Casanova, « Italiano, corsu sputicu, lingua corsa. Quelques réflexions sur la situation sociolinguistique de la Corse », Lengas, 1991, n° 29, p. 133-140.  ↩︎
  20. Jacques Fusina, Écrire en corse, Paris, Klincksieck, coll. 50 questions, 2010, p. 23. ↩︎
  21. Da ride si ne di i magistrati, Salvatore Viale scrisse una piccula pezza di teatru intitulata I Biricchini di Bastia, ripigliata è publicata in u 1845 cù u titulu novu di Il Rimedio o sia una mascherata nel Carnovale del 1811. Farsa in due atti. Nant’à issu sugettu, mi permettu di rimandà u lettore à e mo ricerche : Eugène F.-X. Gherardi, Esprit corse et romantisme. Notes et jalons pour une histoire culturelle, Ajaccio, Albiana, coll. Bibliothèque d’Histoire de la Corse, 2004, p. 19-38.  ↩︎
  22. Ind’è e pagine di La Maison des Viale, Paul-Michel Villa, erede di a memoria di a famiglia di Salvatore Viale, scrive : « Sa notoriété [si tratta di S. Viale] lui joua pourtant un mauvais tour en ville. Pendant une dizaine d’années, entre 1848 et 1858, Bastia fut inondée d’épîtres satiriques en vers, anonymes, qui, dit Auguste, flagellaient les ridicules du jour, s’arquaient aux fonctionnaires publics, inventant les fables les plus absurdes, les anecdotes les plus injurieuses pour la réputation des personnes les plus recommandables de la cité. « On s’arrachait à Bastia ces factums, plus ou moins littéraires, d’une Muse facile, non dépourvue de quelque esprit, mais ignare de tout ce que le bon goût inspire, de ce que la grammaire exige, de ce que la correction la plus banale demande même aux écrivains de carrefour. C’étaient des terzine, des sizains, des huitains, d’une humeur caustique et méchante, mais desservie par une main inexpérimentée dans l’art de la versification et dans le maniement de la langue italienne. » Bref, c’était mal écrit ; mais on s’amusait bien à Bastia. La curiosité publique cherchait, bien entendu, à identifier l’auteur de ce régal ; et d’aucuns finirent par l’attribuer à Salvatore lui-même. Il prit la chose avec indulgence. « Lorsqu’on lui parlait de sa prétendue paternité, il disait : les pauvres gens ; c’est leur ignorance qui les pousse à me croire l’auteur de ces sottises. Quand même je le voudrais, je ne saurais écrire en ce style bâtard et grotesque qui n’est ni italien ni français. Le véritable auteur fut démasqué à la fin ; « il est bien connu à Bastia », dit Auguste ; mais il nous laisse sur notre curiosité, sans en dire le nom. » Paul-Michel Villa, La Maison des Viale, Ajaccio, éd. Alain Piazzola, 1994 [1985], p. 149. ↩︎
  23. Ghjermana de Zerbi, Elena Bonerandi, Estru spiritosu. Humour et satire dans la poésie corse du XVIIIe au XXe siècle, Ajaccio, Albiana, 2014, p. 78-80. ↩︎
  24. Antoine Mattei, Notice historique sur la Corse à l’occasion du centenaire de la conquête de cette île par l’armée française en 1769, Paris, Librairie J.-B. Dumoulin, 1869, p. 82-83. ↩︎
  25. Pierre Corneille. ↩︎
  26. Cesare Cantù, scrittore talianu. ↩︎
  27. Giovanni Battista Niccolini, scrittore talianu. ↩︎
  28. Alphonse de Lamartine.  ↩︎
  29. Étienne Cabet, prucuratore generale in Bastia in u 1830-31, autore di u Voyage en Icarie (1840). Si lamperà un’ochju à Michèle Sacquin-Moulin, « La Corse au lendemain de la Révolution de 1830 : Étienne Cabet, procureur général à Bastia, novembre 1830-mai 1831 », Revue d’histoire moderne et contemporaine, 1982, tome 29, p. 650-661.     ↩︎
  30. Gabriel François Enjalric, di Nîmes, prucuratore generale in Bastia, in u 1833.   ↩︎
  31. Auguste Chais, di Riez, prucuratore generale in Bastia, in u 1840.  ↩︎
  32. Honoré Jourdan du Var, di Mougins, prefettu di a Corsica da u 1830 sin’à u 1845.  ↩︎


En savoir plus sur Musanostra

Subscribe to get the latest posts sent to your email.

En savoir plus sur Musanostra

Abonnez-vous pour poursuivre la lecture et avoir accès à l’ensemble des archives.

Poursuivre la lecture