Serena Talamoni, docteure de l’Université de Corse, revient sur le rôle joué par la revue littéraire Rigiru dans la promotion de la littérature corse. Elle évoque également les relations artistiques que les écrivains et poètes ont lié avec les autres espaces culturels.

Serena Talamoni

Omu sà ch’elli sò, l’anni settanta, à u livellu culturale cum’è puliticu, impastati da e rilazione incù l’altrò, incù l’altru, più o menu luntanu1. Issa dimensione hè presente in Rigiru, è si sviluppeghja, si struttureghja ind’u tempu, un numeru dopu à l’altru. Scambii culturali, traduzzione di puesie è canzone, disegni, studii interculturali s’affaccanu è diventanu una parte impurtante di l’opera. I cuntributori di a rivista ci invitanu à purtà u nostru sguardu al di là di e fruntiere isulane, cum’ellu à ci dice Ghjacumu Fusina chì si prupone di « spalancà u purtellu verdi l’altri populi2. ». Pruposta culturale, pruposta militante dinù : 

Cum’ellu ùn ci hè peghju chè di pinsà soli è soletti in u so cantu, ci affaccheremu à vede ciò chì si face in altrò. Ista cronaca deve esse dunque dinù un purtellu apertu nantu à l’altri populi, in Francia, è più in dà, chì sò impastughjati cum’è noi altri è chi si sbattenu ancu elli ind’e so funi : Brittoni, Occitani, Baschi, Catalani, Alzassiani, ecc ; anu nantu a so cultura i listessi penseri chè noi. Parechji di isssi populi anu un passatu riccu mensu, ma quessa ùn basta per assicuralli u spannime chì u so spiritu vorebbi oghje : a sapimu chè à l’orli di a parulla s’iscontra sempre u puliticu3.

L’apertura à l’altru ci permette di pensà altrimenti, di scambià sperienze, di cuntrastà, di cunsulidà u nostru mudellu culturale è puliticu. Dettu què, ùn svilupperaghju di più a realità di a custituzione d’una reta internaziunale, nè l’impurtanza di st’alterità chì custruisce, dinù, u Riacquistu. Ciò ch’o vogliu fighjà, quì, hè u raportu imaginariu è emuziunale di a rilazione à l’altrò chì i scrittori, pueti, artisti di Rigiru anu suminatu nantu à e pagine di a rivista. Un raportu cumplessu, ambiguu, chì si lascia scopre attraversu una figura forte di l’opera : u mare. Puru l’identità corsa impinnata da l’autori di Rigiru essendu, pè una grande parte, rurale4, u mare apparisce cum’è un elementu centrale, essenziale da intreccià u quì è u luntanu. U mare, celebratu ma surgente di penseri, attraente ma ingannatore, alleguria di a partenza è di l’esiliu, simbolu d’un identità sensuale è luminosa… fiura à mille visi. U primu elementu da rilevà hè u caratteru ambivalente di l’usu di issa maghjina, prupizia à a meditazione di u pueta. Meditazione, ora pusitiva, ora negativa… 

Spessu u mare

Ridendu mi pare

Di perlette rare

Spessu u mare

Pienghjendu mi pare

Di lacrime amare5.

Un si pò cunsiderà issu fattu cum’è una surpresa, chì si sà chì l’acqua, incù i so cambiarini visi, hè un tema predilettu di a puesia, in l’isula è altrò6. Eppuru in Corsica, è in Rigiru, ghjè u voltu negativu di u mare chì ghjè u più presente. A ci dice, d’altronde, u pruverbiu « Loda u mare ma teneti in terra7 ». In a rivista studiata quì, iss’aspettu negativu si vede, in particulare, quandu u mare diventa u simbolu di l’esiliu, di a partenza, di a malincunia di a spiccanza.

Issu sintimu di sradichera, parechji autori di Rigiru u cunnoscenu bè assai, è u trasmettenu à u lettore di manera putente. Ma l’alluntanamentu ghjè dinù l’uccasione di lodà una terra, o u ramentu d’issa terra, di sunnià à una vita isulana, à un visu amatu « da culandi à issu mare8». Quì, affiura a figura di l’isula mitificata, forte assai ind’è l’imaginariu di a cusì detta diaspora. 

Sempre da u puntu di vista di u disprezzu, u mare hè assuciatu à i malanni ghjunti da u fora è à un cambiamentu di sucietà percepitu cum’è dannighjosu : « U Mare avia disertificatu e muntagne. Serà statu propriu U Mare ? Ci era di sicuru pè qualcosa, E’puru ci vulia ad accumudassi…9». Ma u mare, puru fonte di paura è di malincunia, hè dinù una parte intima di l’identità corsa. Nanzu à tuttu per a so lea incù un’altra forma d’acqua chì tene una piazza maiò in u core di l’autori di Rigiru.

Un acqua chì, incù e so « centu strade10 », feconda a terra ma dinù l’imaginariu culletivu11di l’isula : u fiume. U fiume chì hè presente assai ind’è u corpus studiatu. U fiume chì corre, pè u sempre, versu u mare. Lea eterna trà u fiume è u mare, trà a terra è l’acqua, trà l’identità di un isula muntagnosa è u so litturale, trà a Corsica è u Mediterraniu. Perchè hè dinù quessa, l’identità stampata da Rigiru : un identità prufundamente mediterranea è latina12. E ghjè quì chì a fiura di u mare piglia u so visu u più attraente, quasi ipnoticu : quellu induve u corpu, i sensi piglianu a suprana nantu à a ragione :

U mare, finch’ellu purtava a vista era turchinu ch’innamurava. A i so pedi u marosolu licava a rena, si ritirava, turnava à vene sempre cun listessa cadenza ; longu a piaghja un ricamu argentatu facia pensà à un ghjornu di matrimoniu… l’onda è a terra si tenianu caru ! Andria entrò di pedi in l’acqua fresca13.

Cum’è ùn pensà, leghjendu à Ghjuvan Teramu Rocchi, à e bellisime pagine di Noces à Tipasa ? Ramintemu ci, pè u piacè, qualchì infrasata di l’opera di Camus :

Ici même, je sais que jamais je ne m’approcherai assez du monde. Il me faut être nu et puis plonger dans la mer, encore tout parfumé des essences de la terre, laver celles-ci dans celle-là, et nouer sur ma peau l’étreinte pour laquelle soupirent lèvres à lèvres depuis si longtemps la terre et la mer14.

E parolle d’Albert Camus, cum’è quelle di Ghjuvan Teramu Rocchi, parlanu à un populu senza cunfine, u populu chì campa sottu à u sole di u Mediterraniu. Quì, u mare diventa assai di più chì a rapresentazione di l’esiliu o di i malanni furesteri, diventa u liame trà u quì è l’altrò. U mare nostrum, celebratu da u pueta, iscrive ind’u nostru corpu, ind’i nostri sensi, una cumuna appartinenza : « La Méditerranée c’est cela, cette odeur ou ce parfum qu’il est inutile d’exprimer : nous le sentons tous avec notre peau15».

L’artistu, sempre, feghja u mare. 

La mer se réinvente tout le temps. C’est la frontière, on passe de la mer à la terre et il y a cette frontière blanche qui ondule complètement, tout le temps. Cette écume, cet espace blanc, c’est l’espace de la création, c’est la page blanche de l’écrivain, c’est la feuille blanche du peintre16

L’artistu, sempre, feghja u mare. E attraversu u so sguardu, l’onda è u marosulu svelanu u spiritu d’un populu.

Notes

  1. E referenze à persunaghji, o eroi stranieri sò d’altronde numerose in l’imaginariu di u Riacquistu, cum’ella à ci face vede, pè indettu, Patrizia Gattaceca studiendu u cantu corsu (Cantu in mossa : le chant corse sur la voie, Albiana, 2017). ↩︎
  2. Ghjacumu Fusina, Cronica Stendu à sente i Gatalani, Rigiru, n°6 maghju 1976, p. 31. ↩︎
  3. Ghjacumu Fusina, Cronica Tiuria è literatura, Rigiru, n° 5 uttobre 1975, p. 31 ↩︎
  4. A l’eccezzione nutabile di e pagine bastiaccie scritte da Ghjacumu Thiers. ↩︎
  5. M. Raffini, Tempu, Rigiru, n°10 dicembre 1977, p. 27. ↩︎
  6. Nantu à issu raportu trà u pueta è u mare, vi prupongu st’analisi di l’opera di Ghjacumu Fusina, scritta da Dumenica Verdoni è Antone Fogacci, sottu à a direzzione di Ghjacumu Thiers, per u numeru 20 di Rigiru : « U mare porta scritta l’idea di partanza. A morta chì ci si affianca hè ammintata cù u versu di a fatalità. Da nantu à a tarra (da quassù) u pueta sfida issu mare. Tandu smarrisce u spaventu ; smarisce u periculu. U mare hè pè l’isula a tomba di tutti i so ghjorni, a tomba di ciò chì si more in noi, ogni ghjornu chì passa. Cusì issa acqua hè invitu à a morte, spechju murtale di l’esse ». Dumenica Verdoni è Antone Fogacci, U tema di l’acqua ind’i l’opara di Ghjacumu Fusina, Rigiru, n°20 Marzu 1984, p. 15. ↩︎
  7. Da notà chì issu pruverbiu esiste dinù altrò ind’u mediterraniu. A issu sughjettu, vede per indettu Jean-Guy Talamoni, Dictionnaire commenté des proverbes corses, DCL éditions, 2006, p. 117. Nantu à issa visione ambivalente di u mare, pudemu andà à circà dinù ind’i conti è legende. A ci spiega, per esempiu, Max Caisson in l’articulu « Les morts et les limites » : « La mer attire peu les Corses. C’est un fait bien connu qu’elle les a au cours de l’histoire repoussés, lorsqu’elle n’a pas été pour eux le triste chemin de l’exil. La malaria et les incursions des pirates barbaresques sont les raisons généralement invoquées pour rendre compte de ce fait qui concerne d’ailleurs aussi bien d’autres régions de la Méditerranée occidentale. Il semble cependant que des mobiles différents, moins “fonctionnels” soient pour quelque chose dans la répugnance à aller vers la mer ou sur la mer. Il y a parfois dans les commentaires qui accompagnent l’évocation de certaines coutumes, d’étranges rapports analogiques posés entre la mer et l’arca (la fosse commune). (…) Pourtant la mer n’est pas seulement le repaire des ogres, elle a aussi dans toute cette Méditerranée catholique, partie liée avec la Madone. D’une façon très ambivalente. (…) contentons-nous de nous référer au texte du très célèbre Dio vi salvi Regina, hymne de la Corse et cantique à la Vierge. Après une strophe qui évoque la “mer de douleur et d’amertume” où se trouvent plongés les fidèles qui l’implorent, Marie est elle-même appelée “mer de douceur”. » (Max Caisson, « Les morts et les limites », in Mots et mythes, Essai sur le sens des traditions corses, éditions Alain Piazzola, 2004, p. 68-69). ↩︎
  8. « Da culandu à issu mare
    Ancu ad occhji chjusi
    T’induvinu è ti sentu
    Tantu luntana è vicina à mè
    (…)
    S’arrustanu i castagni
    Inturniati à i fucari
    Pinsendu à tutti li fiori
    Di u vranu vicinu
    (…)
    Da culandi à issu mare
    Ci sè tù… »
    Marianghjula Ferrandi, Da culandu à issu mare, Rigiru, n°13 Lugliu 1979, p. 11. ↩︎
  9. Ghjuvan Teramu Rocchi, U Mare, Rigiru, n°1 Lugliu 1974, p. 17. ↩︎
  10. « A vedele cusì parenu calcosa ancu e centu strade chì l’acqua traccia, ma chì ne ferma à i mari duva ella va di st’acqua mai listessa ? » Ghjuvan Ghjaseppiu Franchi, Meditazione, Rigiru, n°5, Uttobre 1975, p. 4. ↩︎
  11. In u so aspettu identitariu ma dinù cum’è passagiu versu l’altru mondu. Vede, nantu à issu sughjettu, Max Caisson, « Les morts et les limites », op. cit. ↩︎
  12. Pensemu, pè indettu, à e Voce latine chì s’affacanu ind’è Rigiru in lu 1978. ↩︎
  13. Ghjuvan Teramu Rocchi, U Mare, op. cit., p 18. ↩︎
  14. Albert Camus, Noces à Tipasa, Essais, La Pléiade, Editions Gallimard, 1965, p. 57. ↩︎
  15. Albert Camus, Conférences et discours 1936-1958, Collection Folio, Editions Gallimard, 2017, p. 18. ↩︎
  16. Ange Leccia chì ci parla di a so opera « La mer » (1991) in l’emissione Avec ou sans filtre (France 3 Corse Via Stella, u Primu di ghjennaghju di u 2022). ↩︎


En savoir plus sur Musanostra

Subscribe to get the latest posts sent to your email.

En savoir plus sur Musanostra

Abonnez-vous pour poursuivre la lecture et avoir accès à l’ensemble des archives.

Poursuivre la lecture